În fața prăbușirii de imagine, Nicușor Dan și-a găsit — sau i-a fost găsit — un proiect salvator: Unirea României cu Republica Moldova. Un proiect de magnitudine istorică, suficient de mare pentru a umbri orice eșec intern, suficient de lung pentru a fi întins pe două mandate fără să fie vreodată datorat.
Problema este că proiectul nu îi aparține. Și nu îl poate livra.
Motorul real al unirii nu se află la Cotroceni, ci la Chișinău. Maia Sandu este cea care a repus tema pe masa publică, declarând că reunificarea cu România ar permite Moldovei să adere mai rapid la Uniunea Europeană — o „scurtătură” spre Europa, cum a formulat-o ea într-un interviu pentru Le Monde. Premisele favorabile — ascensiunea forțelor proeuropene în Republica Moldova, orientarea europeană confirmată prin referendum, contextul geopolitic deschis de războiul din Ucraina — sunt construite de societatea moldoveană și de clasa politică de la Chișinău, nu de București.
Nicușor Dan nu a construit nimic din toate acestea. A răspuns la dans când a fost invitat, cu o formulă prudentă și neangajantă: „Dacă va exista majoritate pentru acest proiect în Republica Moldova, noi suntem gata.” O frază care nu promite nimic, nu angajează nimic și nu costă nimic — pentru că repetă, mot-à-mot, poziția României din 2018, votată în unanimitate de Parlament, deci anterioară mandatului său cu șapte ani.
Nicușor, pierdut în marile proiecte. Ratate
În fapt, s-a dovedit că Nicușor Dan nu a avut niciodată un proiect de țară propriu. A testat, pe rând, stabilitatea, aderarea la OCDE, coaliția pro-europeană, coaliția pro-occidentală. Nimic nu s-a legat. Unirea cu Moldova este ultima schemă retorică disponibilă — una împrumutată, nu construită.
Dar dincolo de paternitatea proiectului, există o problemă și mai profundă: Nicușor Dan nu mai are credibilitatea necesară pentru a fi un partener serios în acest demers. Unirea — dacă va avansa vreodată dincolo de declarații — va necesita o coerență politică internă pe care el a demonstrat că nu o poate asigura, o relație funcțională cu Guvernul României pe care el a distrus-o deliberat, și o susținere din partea societății civile românești pe care el a pierdut-o în două săptămâni de iunie 2026.
Maia Sandu, un politician pragmatic și cu o credibilitate europeană construită cu grijă, nu are nevoie de un partener român captiv PSD-ului, contestat de propria societate civilă și izolat de clasa politică reformistă. Parteneriatul de care are nevoie Chișinăul este cu un București coerent, stabil și credibil. Nu cu un președinte aflat în război cu propriul premier și huiduit în Piața Victoriei.
Unirea cu Moldova poate fi, într-adevăr, „proiectul mare” al unui mandat prezidențial. Dar pentru asta ai nevoie de instrumentele politice interne care să-l susțină. Nicușor Dan le-a aruncat singur, una câte una, în ultimele săptămâni. Ceea ce rămâne este un președinte care vorbește despre voievozi întemeietori în timp ce nu reușește să gestioneze o criză de guvernare.
”Noi suntem gata”- o afirmație goală de conținut
Întrebat despre unire, Nicușor Dan a declarat că poziția României rămâne neschimbată față de votul unanim al Parlamentului din 2018, care spunea că țara e pregătită oricând cetățenii Republicii Moldova o vor dori. Formula „noi suntem gata” e rostită suficient de des cât să rămână relevantă, dar niciodată însoțită de un calendar, de o condiționalitate concretă sau de un angajament instituțional. E o poziție care nu costă nimic politic în prezent, dar care rămâne disponibilă ca resursă simbolică pentru orice moment ulterior.
Această construcție se leagă direct de declarația criptică a președintelui, dată în iunie, despre „multe lucruri” care se vor întâmpla până în 2028 — o formulă deliberat vagă, care lasă cititorul să completeze spațiile goale. Unirea cu R. Moldova e exact genul de subiect care beneficiază de acest tip de ambiguitate constructivă: prezent constant în discurs, fără a deveni niciodată o problemă de guvernare care trebuie rezolvată sau asumată.
Planul B de la Chișinău, nu planul A de la București
Miza reală a discuției nu vine, de fapt, din România, ci din R. Moldova. Maia Sandu a declarat, într-un interviu din ianuarie 2026, că ar vota „da” într-un eventual referendum privind unirea, iar în aprilie a reluat ideea într-un interviu pentru Le Monde, numind aderarea la UE „o strategie de supraviețuire ca stat democratic”. Mai tranșant a fost propriul ei viceprim-ministru, Eugen Osmochescu, care a numit explicit unirea drept „Planul B” — o opțiune luată în calcul doar dacă tratatul de aderare la UE nu va fi semnat până în 2028.
Această poziționare schimbă complet miza discuției. Unirea nu mai apare ca un proiect românesc de reconstrucție istorică, ci ca o supapă de urgență pentru Chișinău, în caz de eșec sau întârziere a parcursului european. Pentru Dan, această schimbare de cadru e o mină de aur retorică: îi permite să vorbească despre unire ca despre un rezultat al proceselor europene pe care le susține oricum, fără a-și asuma vreodată inițiativa politică a unui proiect care ar putea eșua sau ar putea fi respins de o parte semnificativă a electoratului moldovean.
O susținere populară asimetrică, ignorată sistematic
Datele de sondaj arată o distanță considerabilă între cele două maluri ale Prutului. Un sondaj INSCOP Research arată că 71,9% dintre români ar vota „DA” la un eventual referendum privind unirea, față de doar 21,4% împotrivă.
În R. Moldova, situația e diferită: un sondaj realizat de Ates Research arată că doar 44% dintre respondenți ar vota pentru unire, cu un scor estimat între 55% și 58% pentru opțiunea „Da” într-un eventual referendum, susținerea fiind semnificativ mai mare în diaspora, de 60,8%.
Această asimetrie explică de ce niciun politician serios de la Chișinău nu va asuma public un calendar al unirii înainte de a avea o majoritate clară acasă. Și explică, la fel de limpede, de ce niciun politician serios de la București — inclusiv Nicușor Dan — nu are niciun interes să forțeze o discuție pe care nu o poate controla și ale cărei consecințe electorale rămân neclare.
În realitate, nu există niciun plan articulat al lui Nicușor Dan pentru unirea cu Republica Moldova. Există, în schimb, o gestionare deliberată a unei teme cu potențial simbolic uriaș și risc politic redus, atât timp cât rămâne la stadiul de principiu.
Legea S.O.S. adoptată tacit, declarațiile calculat vagi ale președintelui, framing-ul de „Plan B” venit de la Chișinău și decalajul de susținere populară dintre cele două state formează, împreună, un tipar clar: unirea funcționează, în prezent, mai degrabă ca instrument retoric decât ca proiect politic. Cine caută o conspirație pierde din vedere ceva mai simplu și mai eficient — o strategie de ambiguitate întreținută cu bună știință, de ambele părți ale Prutului.
