Când un matematician desemnează un premier fără partid pentru a construi o majoritate care încă nu există, tentația este să cauți logica din spatele calculelor. Numai că politica românească nu funcționează întotdeauna după regulile matematicii. În ecuația lui Nicușor Dan, necunoscuta principală nu este Eugen Tomac, ci numărul de parlamentari dispuși să transforme o soluție de avarie într-o majoritate funcțională.
Desemnarea lui Eugen Tomac pentru funcția de prim-ministru reprezintă una dintre cele mai neobișnuite mișcări politice din ultimii ani. Nu pentru că Tomac ar fi un nume necunoscut în politica românească, ci pentru că pornește la drum fără ceea ce, în mod tradițional, reprezintă principalul atu al oricărui premier desemnat: un partid parlamentar puternic în spate și o coaliție gata constituită.
În aceste condiții, întrebarea nu este doar dacă Guvernul Tomac poate obține votul de învestitură, ci dacă strategia președintelui Nicușor Dan se bazează pe o majoritate reală sau pe speranța că partidele vor prefera compromisul în locul unei crize politice prelungite.
▌Ecuația lui Nicușor Dan
Privită din exterior, desemnarea lui Eugen Tomac pare un pariu politic.
După săptămâni de negocieri dificile între partide și după eșecul construirii unei formule guvernamentale clasice, președintele a ales o soluție care încearcă să depășească blocajele politice printr-un nume perceput ca fiind acceptabil pentru mai multe tabere.
Problema este că acceptabil nu înseamnă automat votabil.
În Parlament, simpatiile personale contează mai puțin decât calculele politice. Iar fiecare partid își va evalua poziția prin prisma costurilor și beneficiilor electorale.
De aceea, adevărata miză a desemnării nu este persoana lui Tomac, ci capacitatea sa de a convinge formațiuni care, până ieri, nu reușeau să se pună de acord nici asupra unei formule de guvernare, nici asupra priorităților economice și nici asupra împărțirii responsabilităților.
▌Aritmetica Parlamentului
Pentru a deveni premier, Eugen Tomac are nevoie de minimum 233 de voturi în ședința comună a Parlamentului.
Pe hârtie, această cifră pare simplă. În realitate, ea reprezintă o provocare majoră.
Tomac nu dispune de propriul grup parlamentar. Prin urmare, fiecare vot trebuie negociat. Fiecare susținere trebuie construită. Fiecare partid trebuie convins că beneficiile votului sunt mai mari decât costurile politice.
În acest moment, cheia întregii ecuații pare să fie PSD.
Cele mai multe voturi le are PSD – 127 de senatori și deputați. AUR are 90 de voturi, PNL – 76, USR – 59, UDMR – 31, grupul Minorităților Naționale -17.
În condițiile în care între PSD și PNL, respectiv USR nu există nicio înțelegere după ruptura care a dus la moțiunea de cenzură care a dărâmat guvernul Bolojan devin foarte importante grupurile mai mici din Parlament:
- S.O.S România: 15 voturi
- PACE – Întâi România: 11 voturi
- Parlamentarii neafiliați: 21 de voturi
Fără sprijinul social-democraților, șansele unei majorități sunt reduse. Cu sprijinul lor, chiar și unul indirect, scenariul învestirii devine mult mai realist.
La fel de importantă este poziția PNL. Liberalii se află într-o situație delicată: susținerea Guvernului Tomac poate fi interpretată ca un gest de responsabilitate instituțională, dar și ca o acceptare tacită a unei formule în care influența PSD ar putea rămâne semnificativă.
USR și UDMR se confruntă cu dileme similare. Niciunul dintre partide nu pare entuziasmat de perspectiva unui guvern de compromis, însă nici continuarea blocajului politic nu reprezintă o opțiune atractivă.
▌Paradoxul care îl poate salva pe Tomac
La prima vedere, Eugen Tomac nu are majoritate.
Paradoxal, tocmai această lipsă a unei majorități clare ar putea deveni principalul său avantaj.
Niciun partid important nu pare să își dorească alegeri anticipate. Într-un context economic complicat și într-o perioadă în care România trebuie să gestioneze reforme dificile și presiuni bugetare, un nou episod de instabilitate ar putea avea costuri politice semnificative pentru toți actorii implicați.
Cu alte cuvinte, partidele ar putea ajunge să voteze Guvernul Tomac nu pentru că îl consideră soluția ideală, ci pentru că îl văd drept cea mai puțin riscantă variantă disponibilă.
Istoria recentă a politicii românești arată că multe guverne au fost construite exact pe această logică.
▌Ce spun probabilitățile?
Dacă analizăm semnalele politice existente și comportamentul partidelor din ultimii ani, pot fi conturate trei scenarii principale.
Scenariul 1: Guvernul este învestit relativ ușor. PSD, UDMR și o parte a partidelor de centru-dreapta decid că stabilitatea este prioritară.
Scenariul 2: Guvernul trece după negocieri dificile. Sunt necesare concesii importante privind programul de guvernare și structura Executivului.
Scenariul 3: Guvernul cade la vot. Partidele consideră că prețul politic al susținerii este prea mare și preferă reluarea negocierilor.
Privită strict prin prisma aritmeticii parlamentare, misiunea lui Eugen Tomac pare aproape imposibilă. Nu are partid, nu are coaliție și nu dispune de o majoritate construită înaintea desemnării.
Privită însă prin prisma intereselor politice, situația devine mai nuanțată.
Mulți parlamentari nu trebuie neapărat să fie convinși că Eugen Tomac este cea mai bună opțiune. Este suficient să ajungă la concluzia că alternativa este mai rea.
Iar aici se află adevărata miză a „ecuației” lui Nicușor Dan.
În matematică, o ecuație are o soluție exactă. În politică, aceeași ecuație poate produce o majoritate, un compromis sau o criză. Iar pariul președintelui pare să se bazeze pe ideea că, în fața riscului unui nou blocaj, suficiente partide vor alege compromisul pentru a transforma 233 de voturi dintr-o cifră teoretică într-o majoritate reală.
