Eșecul negocierilor de la Cotroceni pe legea salarizării scoate la lumină o problemă mai profundă decât disputa dintre partide pe grile, coeficienți și salarii. În centrul conflictului se află o alegere politică: respectarea unei reforme asumate de România și necesare pentru deblocarea a 770 de milioane de euro din PNRR sau protejarea, înainte de toate, a interesului electoral al partidelor care nu vor să intre în conflict cu bugetarii și sindicatele. Iar PSD pare să fi ales, cel puțin în acest moment, a doua variantă.
Nu este prima dată când un partid politic încearcă să transforme o problemă de politică publică într-o oportunitate electorală.
Este însă una dintre situațiile în care costul unei asemenea strategii poate fi măsurat foarte concret:
770 de milioane de euro.
Atât sunt în joc dacă România nu reușește să închidă la timp jalonul din PNRR legat de reforma salarizării. Legea trebuie adoptată și promulgată până la 31 august.
Iar pe 11 august, după aproximativ patru ore de discuții la Cotroceni, partidele nu au reușit să ajungă la un acord politic.
PSD spune, practic: o lege nepopulară nu poate fi votată
Poziția PSD a fost exprimată fără prea multe ambiguități de Florin Manole.
Social-democratul a transmis că partidul nu va susține o lege a salarizării care îi nemulțumește pe angajații din sectorul public. În același timp, PSD susține că legea trebuie să respecte jalonul din PNRR.
Aparent, cele două poziții nu se exclud.
În realitate, aici este exact problema.
Dacă modificările solicitate de diverse categorii de bugetari presupun cheltuieli suplimentare pe care bugetul nu le poate suporta, iar România trebuie să adopte legea până la 31 august, atunci cineva trebuie să aleagă.
Ori limitele financiare, ori revendicările.
Ori reforma în limitele convenite, ori o lege modificată astfel încât să satisfacă principalele categorii electorale.
Nu le poți avea simultan, indiferent cât de mult încearcă politicienii să sugereze contrariul.
Unde apare cinismul politic
Aici trebuie făcută o distincție importantă.
Nu este cinic ca PSD să apere interesele angajaților din Educație sau Sănătate.
Partidele există tocmai pentru a reprezenta interese sociale diferite.
Problema apare atunci când un partid știe că România are o constrângere financiară și europeană clară, dar își calibrează poziția în primul rând după riscul electoral.
Cu alte cuvinte:
dacă PSD consideră că legea este insuficient de bună pentru bugetari, este legitim să ceară modificări.
Dar dacă aceste modificări nu pot fi finanțate, iar partidul preferă să blocheze întreaga lege și să riște pierderea banilor europeni, atunci întrebarea legitimă este:
cine plătește factura politică a acestei decizii?
Nu PSD.
Nu liderii săi.
Nu parlamentarii care vor vota sau nu vor vota legea.
Factura o plătește România.
770 de milioane de euro nu sunt o cifră abstractă
Este important să nu tratăm suma ca pe o simplă cifră aruncată într-o dispută politică.
770 de milioane de euro înseamnă investiții care pot fi finanțate, proiecte care pot fi continuate și bani europeni pe care România i-a obținut tocmai în schimbul unor reforme asumate.
Jalonul privind salarizarea nu a apărut ieri.
România și-a asumat reforma în cadrul PNRR, iar acum trebuie să demonstreze că este capabilă să o implementeze.
Dacă legea nu este adoptată și promulgată până la termen, riscul este ca România să nu poată debloca suma aferentă jalonului.
În aceste condiții, întrebarea devine inevitabilă:
este justificat să riști 770 de milioane de euro pentru a obține câteva modificări salariale care pot fi negociate și aplicate etapizat?
PSD este și parte din problema pe care acum o contestă
Aici apare o contradicție politică și mai interesantă.
PSD nu este un partid din afara sistemului care critică o reformă impusă de Guvern.
A participat la guvernare.
A participat la negocierile privind principiile legii.
Iar formațiunile care au făcut parte din vechea coaliție – PSD, PNL, USR și UDMR – au fost chemate de președintele Nicușor Dan la Cotroceni tocmai pentru a încerca să găsească o formulă politică pentru adoptarea proiectului.
Problema este că acordul politic asupra principiilor nu s-a transformat într-un acord asupra banilor.
Iar când au apărut categoriile care pierd sau câștigă, solidaritatea politică s-a evaporat.
Educația și Sănătatea sunt argumentul PSD
Trebuie spus și cealaltă parte a poveștii.
PSD are argumente reale.
Proiectul actual a generat nemulțumiri în special în Educație și Sănătate, iar după întâlnirea de la Cotroceni s-a convenit ca Ministerele Muncii, Sănătății și Educației să lucreze la o variantă îmbunătățită. Ministrul Dragoș Pîslaru a anunțat, între altele, modificări pentru aceste domenii și creșteri pentru o mare parte din personalul medical.
Așadar, nu putem reduce conflictul la formula:
„PSD vrea salarii mai mari, deci este populist.”
Ar fi prea simplist.
Există inechități reale.
Există categorii profesionale care consideră că actualele grile le dezavantajează.
Există probleme reale în sistemul de salarizare bugetară.
Și este legitim ca ele să fie corectate.
Problema este momentul, costul și sursa banilor.
Populismul începe atunci când nota de plată este trimisă altcuiva
Aceasta este, de fapt, problema centrală.
Un partid poate promite salarii mai mari.
Poate cere sporuri.
Poate cere coeficienți mai favorabili.
Poate susține o anumită categorie profesională.
Dar într-un stat cu un deficit bugetar uriaș, promisiunea trebuie să vină obligatoriu cu răspunsul la o întrebare:
De unde vin banii?
Dacă răspunsul este „vom găsi noi”, nu mai vorbim despre politică salarială.
Vorbim despre populism.
Iar dacă partidul știe că banii nu există și continuă să ceară creșteri, problema devine una de responsabilitate politică.
PNL joacă acum cartea responsabilității financiare
De cealaltă parte, PNL a venit la negocieri cu argumentul financiar.
Liberalii susțin că România nu își permite să piardă banii europeni și că legea trebuie deblocată fără „calcule politice de moment”.
Este o poziție care poate părea nepopulară.
Dar exact aceasta este natura unei reforme într-o perioadă de criză bugetară: uneori trebuie luate decizii care nu produc aplauze.
Diferența dintre o reformă și o campanie electorală este tocmai aceasta.
Reforma presupune să spui și „nu”.
Campania electorală presupune să spui cât mai des „da”.
UDMR a pus degetul pe rană
Kelemen Hunor a formulat poate cea mai tehnică, dar și cea mai importantă concluzie după negocierile de la Cotroceni: legea nu poate ajunge în Parlament fără o majoritate politică în spatele ei.
Altfel, proiectul riscă să fie respins sau mutilat prin amendamente.
Este o observație esențială.
Pentru că problema nu este doar PSD.
Dacă PSD se opune, dar PNL, USR și UDMR nu pot construi o majoritate funcțională, legea nu trece.
Dacă UDMR cere garanții financiare, iar PSD cere protejarea anumitor categorii, iar USR și PNL insistă pe respectarea limitelor bugetare, proiectul rămâne blocat.
Așadar, PSD poate fi principalul obstacol politic, dar nu este singurul actor responsabil de eșec.
Miza PSD: partidul care vrea să fie și la putere, și în opoziție
Poate cea mai interesantă dimensiune politică este alta.
PSD pare să vrea simultan două lucruri:
să păstreze accesul la putere și să nu plătească electoral costul măsurilor nepopulare.
Este o poziție extrem de convenabilă.
Dacă legea este modificată în sensul dorit de sindicate, PSD poate spune că a apărat bugetarii.
Dacă legea nu trece, PSD poate spune că Guvernul nu a negociat suficient.
Dacă România pierde banii din PNRR, responsabilitatea poate fi împărțită între Guvern, Cotroceni, Comisia Europeană și celelalte partide.
Iar dacă legea trece, PSD poate revendica eventualele îmbunătățiri obținute în negocieri.
Este, politic, poziția aproape perfectă: câștig electoral posibil, cost politic minim.
Problema este că România nu poate fi administrată după această logică.
Interesul național nu poate fi pus la vot în funcție de sondaje
Aici este miza reală a scandalului.
Un partid politic are dreptul să își apere electoratul.
Dar un partid care participă la decizia publică are și obligația de a privi dincolo de propriul electorat.
Interesul național nu înseamnă să ignori interesele profesorilor, medicilor sau funcționarilor.
Înseamnă să le pui într-un echilibru cu realitatea financiară a statului.
România nu poate promite tuturor totul.
Nu mai poate.
Deficitul, PNRR-ul, costurile datoriei și presiunea asupra bugetului au redus enorm spațiul de manevră.
În acest context, un partid care spune „nu votăm dacă nu mulțumește bugetarii” transmite, voluntar sau nu, un mesaj periculos:
performanța unei legi este măsurată prin câți alegători mulțumește, nu prin cât de sustenabilă este pentru stat.
Și există o întrebare pe care PSD trebuie să o răspundă
Dacă PSD consideră că proiectul este prost, are tot dreptul să îl respingă.
Dar atunci trebuie să răspundă foarte clar:
ce pune în loc?
Dacă alternativa presupune cheltuieli salariale suplimentare, de unde vin banii?
Dacă nu vin din buget, ce cheltuieli sunt tăiate?
Dacă nu sunt tăiate cheltuieli, de ce este acceptabil să crească deficitul?
Iar dacă deficitul crește, ce se întâmplă cu celelalte reforme și cu relația României cu Comisia Europeană?
Acestea sunt întrebările care lipsesc din discursul politic.
Pentru că este foarte ușor să spui:
„Nu votăm o lege care nemulțumește bugetarii.”
Mult mai greu este să spui:
„Iată de unde luăm banii pentru a satisface aceste revendicări.”
Mai există o soluție: compromisul
Eșecul de marți nu înseamnă că legea este condamnată.
Pîslaru a anunțat că ministerele implicate vor continua să lucreze la o variantă îmbunătățită pentru Educație și Sănătate.
Există, prin urmare, spațiu pentru compromis.
O parte dintre revendicări poate fi aplicată etapizat.
Unele inechități pot fi corectate imediat.
Altele pot fi programate pentru anii următori.
Iar legea poate fi adoptată în termenul necesar pentru PNRR.
Asta ar fi, de fapt, soluția matură politic: nimeni nu primește tot ce vrea, dar România nu pierde 770 de milioane de euro.
O săptămână în care PSD trebuie să aleagă
După întâlnirea de la Cotroceni, mingea este din nou în terenul partidelor.
Președintele a încercat să obțină un acord politic.
Nu l-a obținut.
Kelemen Hunor spune că fără majoritate prealabilă legea nu are șanse.
Guvernul trebuie să găsească o formulă financiar sustenabilă.
Iar PSD trebuie să decidă cât de departe este dispus să meargă cu revendicările.
În fond, aceasta este adevărata dilemă a social-democraților:
partidul vrea să demonstreze că apără bugetarii. Dar România are nevoie de un partid care să demonstreze că poate apăra și bugetul României.
Una nu ar trebui să o excludă pe cealaltă.
Dar, în acest moment, cele două interese par să se afle pe două maluri diferite.
Iar dacă PSD va prefera să riște 770 de milioane de euro din banii României pentru a nu pierde câteva procente în sondaje, atunci problema nu mai este despre o simplă dispută pe legea salarizării.
Este despre cinismul cu care interesul de partid poate ajunge să fie pus înaintea interesului național.
Și despre o întrebare la care fiecare partid aflat la putere ar trebui să răspundă, înaintea oricărei negocieri:
Cât costă pentru România victoria noastră politică?
