Pe 26 mai 2025, Nicușor Dan depunea jurământul ca al șaselea președinte al României. Exact un an mai târziu, bilanțul său de politică externă ridică o întrebare incomodă, pe care diplomații o șoptesc în culise și pe care cetățenii o merită auzită cu voce tare: într-unul dintre cele mai turbulente momente geopolitice ale Europei postbelice, ce a făcut concret România pe plan internațional? Răspunsul scurt este îngrijorător de scurt.
Să înțelegem mai întâi decorul în care s-a desfășurat acest mandat. Retragerea Statelor Unite din arhitectura de securitate europeană, presiunile administrației Trump asupra NATO, războiul din Ucraina blocat la câțiva zeci de kilometri de granița României — toate acestea au transformat 2025-2026 într-un an în care diplomația europeană a funcționat în regim de urgență.
▌Europa s-a mișcat
Și Europa a răspuns. Polonia a semnat un tratat de apărare cu Franța în 2025 și lucrează acum la un acord similar cu Germania. Marea Britanie a semnat tratate bilaterale de apărare cu Franța, cu Germania, și tocmai ieri — 27 mai 2026 — cu Polonia, la baza aeriană RAF Northolt din Londra. „Tratatul Northolt", cum a fost botezat, include dezvoltare comună de rachete de apărare aeriană, exerciții militare, cooperare în achiziții și coordonare împotriva amenințărilor hibride rusești. Acoperă și domenii precum energia, securitatea economică și migrația. Un document strategic complet, semnat în câteva luni de negociere, cu rezultate concrete pe hârtie.
Între timp, cancelarul german Friedrich Merz a efectuat în primele ore ale mandatului său vizite în Franța, Polonia și Marea Britanie — un semnal deliberat că Germania înțelege că securitatea se construiește bilateral, nu doar în cadrul reuniunilor multilaterale. Țările Baltice și-au consolidat cooperarea apărată reciproc printr-o serie de memorandumuri semnate în 2025. Finlanda, proaspăt membră NATO, a propus și a inițiat bilateral întâlniri cu zeci de omologi europeni în primul an de alianță deplină.
România, țară de frontieră NATO, cu cea mai lungă graniță cu Ucraina dintr-un stat UE, cu ieșire la Marea Neagră — un teatru geopolitic de primă importanță — nu a semnat niciun tratat bilateral de securitate în acest an.
▌Ce a făcut, de fapt, Nicușor Dan
Înainte de a fi nedrepți, să consemnăm ce a existat. Lista vizitelor externe din primul an de mandat arată o activitate diplomatică de nivel mediu-inferior pentru un șef de stat: summitul B9 de la Vilnius în prima zi de deplasare externă (2 iunie 2025), o vizită la Chișinău, participarea la summitul Ucraina — Europa de Sud-Est la Odesa, NATO la Haga, Consiliul European la Bruxelles, o vizită bilaterală la Berlin în iulie 2025, summitul Comunității Politice Europene la Copenhaga în octombrie și o vizită la Helsinki în decembrie.
La 15 ianuarie 2026, Dan a prezentat în fața ambasadorilor acreditați la București prioritățile de politică externă pe 2026: relația cu SUA, NATO, Marea Neagră, sprijinul pentru Ucraina. Discurs solid, priorități corecte. Dar discursul nu e politică externă — e anunțul intenției de a face politică externă.
În 2026, a participat la „Coaliția celor dispuși" de la Paris în ianuarie, la Consiliul European în martie și aprilie, la summitul Inițiativei Celor Trei Mări la Dubrovnik în aprilie. O agendă de participare la reuniuni multilaterale deja programate, nu de construcție activă a relațiilor bilaterale.
Niciun tratat semnat. Niciun acord bilateral de securitate. Nicio vizită de stat inițiată pro-activ la o capitală europeană majoră în calitate de constructor de agendă, nu de participant la un eveniment colectiv.
▌Episodul emblematic: Washington, 19 februarie 2026
Dacă există un moment care rezumă stilul diplomatic al primului an de mandat, acela este vizita la prima reuniune a „Consiliului Păcii" al lui Donald Trump, desfășurată pe 19 februarie 2026 la Washington.
România a participat în calitate de observator — nu ca membră a Consiliului. Prezența a fost facilitată, potrivit surselor diplomatice, de diplomații israelieni, nu de o relație directă construită cu administrația americană. Costul practic a inclus închirierea unui jet privat pentru traversarea Atlanticului fără escală.
Rezultatul concret al vizitei: o strângere de mână cu Donald Trump și o fotografie protocolară. Președintele american l-a prezentat pe Nicușor Dan drept „prim-ministrul României" — o confuzie umilitoare pentru un lider de stat care venise tocmai pentru a-și consolida poziția în ochii Washingtonului. Intervenția lui Dan în cadrul reuniunii a inclus promisiunea că „vă puteți baza pe noi" — o formulă de politețe, nu un angajament strategic.
Opoziția a catalogat vizita drept „un eșec" în care „România a fost marginalizată". Administrația Prezidențială a invocat valoarea de semnal a prezenței în format. Adevărul e undeva la mijloc, dar mai aproape de prima variantă: o prezență fără substanță, la un eveniment controversat din perspectiva partenerilor europeni ai României, care în marea lor majoritate au refuzat invitația.
Și mai relevant decât vizita în sine este ceea ce a urmat. Pentru a obține o întâlnire bilaterală cu Trump — cu care nu reușise să vorbească direct nici la Washington — Administrația Prezidențială a semnat pe 25 mai 2026, la un an de mandat, un contract de lobby cu o firmă americană, la costul de 565.000 de dolari pe lună. Opoziția a reacționat imediat: „Este recunoașterea unui eșec de un an de zile." Greu de contrazis. Un an pierdut, plătit acum cu bani publici pentru a recupera relații care nu au fost construite când trebuia.
▌Momentele ratate
Dincolo de ce s-a întâmplat, mai dureroasă este anatomia a ceea ce nu s-a întâmplat.
Parteneriatul strategic cu Germania — Berlin rămâne cel mai important actor economic din UE și un pilon esențial al securității europene. Nicușor Dan a efectuat o vizită la Berlin în iulie 2025, la invitația președintelui Frank-Walter Steinmeier. O vizită corectă, protocolară. Dar niciunul dintre cele două state nu a exploatat momentul pentru un acord bilateral de substanță. Germania semna între timp tratate cu Franța, Marea Britanie, în timp ce relația cu România rămânea la nivelul schimburilor de curtoazie.
Tratatul bilateral cu Polonia — Varșovia este partenerul natural al României pe flancul estic NATO, aliat în formatul B9, vecin strategic în sensul larg al cuvântului. Polonia a construit în ultimul an o rețea densă de acorduri bilaterale. România a co-prezidat summitul B9 cu Polonia în mai 2026 — un moment perfect pentru lansarea negocierilor unui tratat de cooperare în domeniul apărării. Nu s-a întâmplat nimic de acest gen.
Relația cu Washingtonul — Poate cel mai grav moment ratat. Nicușor Dan a preluat mandatul în mai 2025, la câteva luni după instalarea administrației Trump. Fereastra de oportunitate pentru construirea unei relații directe cu noua echipă americană era deschisă. Ea s-a închis treptat pe parcursul anului, în timp ce alți lideri europeni — inclusiv lideri din state mai mici decât România — și-au asigurat întâlniri directe cu Trump sau cu principalii săi colaboratori. România a ajuns să plătească pentru acces diplomatic ceea ce ar fi trebuit să fie rezultatul muncii de un an.
Marea Neagră — Nicușor Dan a menționat în discursul de la 15 ianuarie 2026 că România va „accelera eforturile pentru crearea hub-ului de securitate maritimă în Marea Neagră". Accelera — verbul sugerează că ceva era deja în mișcare. Un an mai târziu, hubul e tot în faza verbală. România are cea mai importantă coastă la Marea Neagră în rândul statelor NATO, o poziție de negociere extraordinară. Nimeni nu o exploatează.
Relația cu Ucraina — Nicușor Dan a participat la summitul trilateral România-Moldova-Ucraina de la Odesa în iunie 2025 și a avut întâlniri cu Zelenski. Corect. Dar predecesorul său, Klaus Iohannis, semnase în iulie 2024 la Washington un acord bilateral de securitate cu Ucraina. Nicușor Dan a moștenit o relație cu substanță și nu a construit nimic suplimentar pe ea.
▌Ce ar fi trebuit să se întâmple
Un președinte care înțelege că locuiește în cel mai important moment geopolitic al Europei de după 1990 ar fi trebuit să facă din primul an de mandat un maraton diplomatic cu obiective clare și măsurabile.
Tratate bilaterale de securitate cu Polonia și Germania — urmând modelul pe care Franța, Marea Britanie și țările nordice l-au aplicat rapid și consistent. O vizită de stat la Washington în primele șase luni, nu după un an, și nu la un eveniment de tip Consiliul Păcii al lui Trump, ci într-o vizită oficială construită metodic. Un acord cu Franța sau Germania pentru integrarea industriei de apărare românești — o oportunitate reală în contextul rearmarelor europene accelerate. O inițiativă concretă pe Marea Neagră, cu propuneri specifice, nu declarații de intenție.
România are argumente geopolitice de primă clasă la masă: frontieră cu Ucraina, ieșire la Marea Neagră, infrastructură energetică, cel mai mare consumator de apărare procentual din NATO după Polonia pe flancul estic. Nimeni nu le valorifică activ.
▌Concluzie: Priorități greșite, un an pierdut
Nicușor Dan a venit la Cotroceni fără experiență de politică externă — un deficit cunoscut, acceptat de alegători care au pariat pe onestitatea și reformismul său intern. Dar impunzând un an de zile, bilanțul diplomatic e alarmant de subțire pentru o țară aflată literalmente în epicentrul celei mai grave crize de securitate europeană de după al Doilea Război Mondial.
Ieri, Polonia și Marea Britanie semnau un tratat major de apărare. Mâine, alte capitale europene vor semna altele. România are un an pierdut în spate și un contract de lobby la 565.000 de dolari pe lună în față, pentru a recupera ceea ce nu a fost construit când costul era zero: relații, credibilitate, voce.
La Cotroceni se mai fac discursuri frumoase despre prioritățile politicii externe. Europa nu mai are timp de discursuri.
