Guvernul Bolojan a funcționat, de la instalare până la căderea sa, sub o presiune politică aproape continuă, PNL, USR și chiar UDMR asumându-și riscul erodării. Coaliția rotativă PNL-USR-UDMR-PSD instituită la 23 iunie 2025 s-a rupt în cursul anului 2026, iar pe 5 mai 2026 executivul a fost demis printr-o moțiune de cenzură votată de PSD împreună cu AUR. De atunci, Ilie Bolojan conduce un guvern interimar, iar România se află de peste patru luni în căutarea unei majorități parlamentare capabile să învestească un nou executiv. La 10 septembrie, președintele Nicușor Dan nu făcuse încă desemnarea oficială a viitorului premier, dar varianta cu cele mai mari șanse rămâne liderul PSD, Sorin Grindeanu, alături de consilierul prezidențial Eugen Tomac și ministrul Alexandru Nazare.
Tocmai pentru că tranziția e în plină desfășurare, bilanțul celor cincisprezece luni de guvernare Bolojan merită privit nu ca istorie încheiată, ci ca fundație a cărei rezistență urmează să fie testată.
Construcția
Rezultatul cel mai ușor de cuantificat al guvernării Bolojan este absorbția fondurilor din Planul Național de Redresare și Reziliență: peste 90% din granturile disponibile și peste 95% din împrumuturi, potrivit bilanțului prezentat chiar de premierul interimar la finalul programului. Este o cifră care plasează România peste ritmul multor alte state membre aflate în aceeași etapă a PNRR.
Costul acestei direcții s-a văzut însă direct în sondaje și în raporturile de forță din coaliție. Antagonismul dintre Bolojan și Grindeanu, prezent încă din perioada în care ambii se aflau în aceeași alianță de guvernare, s-a adâncit progresiv, iar ieșirea PSD de la guvernare, urmată de moțiunea de cenzură din mai, a confirmat că prețul reformelor asumate de Bolojan a fost, în cele din urmă, propriul mandat. Bilanțul nu e însă lipsit de umbre proprii: chiar Bolojan a recunoscut că implementarea mai multor proiecte finanțate prin PNRR „a început târziu”, iar peste 2.000 de lucrări au rămas nefinalizate la încheierea programului — o rezervă necesară față de orice narațiune care ar transforma bilanțul într-un succes fără cusur.
Viitoarele fisurile care se văd deja
Dacă podul construit de Bolojan a avut un cost electoral direct, indiciile despre ce urmează sunt deja vizibile în comportamentul parlamentar al viitoarei majorități. Votul comun PSD-AUR pentru demiterea guvernului, din 5 mai, nu a rămas un episod izolat.
La 1 septembrie, PSD și AUR au colaborat din nou în plenul Camerei Deputaților, de această dată pentru a realoca două funcții de secretar al Camerei — inițial destinate PNL și USR — către reprezentanți ai AUR și S.O.S. România. Votul a fost susținut și de cei 16 deputați UDMR prezenți în sală, deși președintele formațiunii, Kelemen Hunor, respinsese public, în repetate rânduri, ideea unei colaborări cu AUR. USR a anunțat că va contesta decizia la Curtea Constituțională, susținând că în Parlament s-a conturat o nouă majoritate de facto, construită în jurul PSD și sprijinită de AUR, POT și S.O.S.
Un al doilea indiciu ține de eșecul legii salarizării unitare, care a costat România 770 de milioane de euro dintr-un jalon de plată al PNRR, nerealizat până la termenul de 31 august 2026. Responsabilitatea rămâne disputată public: Bolojan a acuzat direct „sabotarea de către PSD” a legii, catalogând eșecul drept „un semnal antireformist”, în timp ce PSD a respins acuzația și a imputat blocajul lipsei de consultare cu sindicatele și tergiversărilor din partea PNL și a ministrului Dragoș Pîslaru. Dincolo de schimbul de acuzații, faptul brut rămâne: jalonul nu a fost îndeplinit, iar suma e pierdută definitiv.
Al treilea indiciu ține de zona judiciară, unde circuitul controlat de Lia Savonea la Curtea de Apel București și la Înalta Curte continuă să influențeze soarta dosarelor de corupție redeschise în urma hotărârii CJUE în cauza Lin II. Rezistența instituțională la această reformă nu e o dezvoltare nouă, dar rămâne un test relevant pentru ce se poate întâmpla atunci când presiunea politică pentru independența justiției scade odată cu schimbarea majorității.
Traversarea care urmează
Situația actuală e, formal, una de tranziție. PSD a declarat că nu dispune, de unul singur, de cele 233 de voturi necesare învestirii unui guvern, iar liderul partidului, Sorin Grindeanu, a recunoscut public dificultatea de a construi o majoritate fără sprijin extern. George Simion a precizat, la rândul său, că AUR nu va vota niciun guvern din care partidul său nu are miniștri — ceea ce înseamnă că varianta cea mai probabilă, cel puțin pe termen scurt, este un executiv PSD care depinde de votul parlamentar al AUR, nu o coaliție de guvernare formală între cele două partide.
Această distincție contează pentru miza reală a analizei: nu vorbim despre o preluare directă a puterii de către AUR, ci despre un guvern condus de PSD a cărui supraviețuire parlamentară va depinde, cel puțin pentru investire, de voturile unui partid pe care presa l-a descris constant drept extremist. Întrebarea care rămâne deschisă este dacă o asemenea majoritate va continua direcția reformistă pentru care Bolojan și-a asumat costul electoral, sau dacă primele semnale — moțiunea de cenzură, realocarea funcțiilor din Cameră, eșecul legii salarizării — anunță deja o inversare de curs.
Ce se alege de pod
Podul de piatră ridicat de Guvernul Bolojan a fost construit cu costuri electorale asumate și cu rezultate verificabile în cifre — absorbția PNRR fiind cel mai clar exemplu. Dar fundația unui pod nu garantează, prin ea însăși, că traversarea următoare va fi făcută cu aceeași grijă. Voturile comune dintre PSD și AUR, disputa nerezolvată din jurul legii salarizării și blocajele persistente din Justiție sunt, până acum, indicii, nu un verdict. Următoarele săptămâni — desemnarea premierului, negocierea majorității, primele decizii ale noului executiv — vor arăta dacă podul rezistă sau dacă indiciile de azi devin bilanțul de mâine.
