Ilie Bolojan conduce interimar Guvernul României până la învestirea unui succesor. Siegfried Mureșan este premierul desemnat, aflat în negocieri pentru cele 233 de voturi necesare în Parlament, cu un termen de zece zile pentru definitivarea echipei și a programului de guvernare. Sorin Grindeanu, președintele PSD, a fost prezentat ieri, la Craiova, de propriul partid drept „viitorul premier al României”. Trei nume, o singură funcție disponibilă — iar dintre ele, doar doi au ocupat-o vreodată cu mandat deplin: Grindeanu, în 2017, și Bolojan, din 2025 până în mai 2026.
Paralela dintre cei doi nu este una simbolică. Are un precedent concret: amândoi au fost învestiți cu majorități parlamentare solide, amândoi au fost demiși prin moțiune de cenzură, iar direcția economică pe care au impus-o sau au promis să o schimbe este evaluată acum de aceleași tipuri de instituții externe care urmăresc și tranziția către un eventual guvern Mureșan sau, dacă negocierile actuale eșuează, un guvern condus chiar de Grindeanu.
2017: Grindeanu, demis din interiorul propriului partid
Sorin Grindeanu a fost numit prim-ministru în ianuarie 2017, la câteva săptămâni după ce PSD câștigase alegerile parlamentare cu un scor categoric, în alianță cu ALDE. Nu a fost o numire de compromis, ci rezultatul direct al unui mandat electoral solid, cu susținere parlamentară majoritară.
Șase luni mai târziu, în iunie 2017, propriul partid a depus și a susținut o moțiune de cenzură împotriva lui, motivată oficial de întârzieri în implementarea reformelor. În spatele deciziei s-a aflat conflictul cu liderul PSD de atunci, care l-a acuzat că acționează independent de conducerea partidului. Grindeanu a refuzat inițial să demisioneze, dar moțiunea a trecut, iar la scurt timp Mihai Tudose a fost propus ca succesor. Grindeanu a căzut, așadar, printr-o moțiune inițiată chiar de partidul care îl susținuse la învestitură.
Mandatul său a fost marcat și de un eșec de guvernare cu consecințe directe. În noaptea de 31 ianuarie 2017, Guvernul Grindeanu a adoptat prin ordonanță de urgență (OUG 13) modificarea codurilor penale, care ridica pragul pentru infracțiunea de abuz în serviciu la 200.000 de lei — o schimbare interpretată drept dezincriminare parțială a unor fapte de corupție. Actul a declanșat cele mai ample proteste din România postdecembristă, cu sute de mii de participanți zilnic în București și în marile orașe. Sub presiunea străzii, Guvernul a abrogat propria ordonanță în doar cinci zile, iar ministrul Justiției, Florin Iordache, autorul actului, și-a dat demisia. Spre deosebire de reformele fiscale ale lui Bolojan, susținute explicit de FMI și Comisia Europeană, inițiativa emblematică a mandatului Grindeanu a fost respinsă în stradă și retrasă de propriul Guvern.
2025-2026: Bolojan, de la mandat deplin la interimat
Ilie Bolojan a fost învestit premier pe 23 iunie 2025, cu un mandat parlamentar solid — 301 voturi „pentru” —, în fruntea unei coaliții de patru partide: PNL, PSD, USR și UDMR. La fel ca Grindeanu în 2017, nu a pornit ca interimar, ci cu o majoritate parlamentară confortabilă și un acord de coaliție care îl proiecta la guvernare până în 2027.
Coaliția s-a rupt în primăvara lui 2026, prin retragerea PSD. La scurt timp, PSD și AUR — alături de gruparea PACE – Întâi România — au depus o moțiune de cenzură împotriva Guvernului Bolojan, adoptată pe 5 mai 2026 cu 281 de voturi „pentru”, unul dintre cele mai categorice scoruri din istoria postdecembristă: al optulea premier demis astfel după 1989. Abia din acel moment Bolojan a rămas în funcție ca interimar, urmând să predea mandatul unui succesor — Mureșan, sau, teoretic, un guvern condus de Grindeanu.
Direcții de guvernare opuse, declarate explicit
Diferența de fond dintre cei doi nu ține doar de modul în care le-a fost întreruptă guvernarea, ci și de direcția economică asumată. Bolojan și-a construit mandatul pe reducerea deficitului bugetar — redus, potrivit datelor prezentate chiar de el, cu peste 28 de miliarde de lei în primele șapte luni ale anului, comparativ cu perioada similară din 2025 — și pe reforme în sectorul companiilor de stat, linie pe care a susținut-o joi și în fața delegației Standard & Poor’s, aflată la București pentru evaluarea ratingului de țară.
Mureșan însuși a prezentat un program de guvernare structurat pe 28 de „linii directoare” — de la reforma administrației centrale și a companiilor de stat până la finalizarea reformei pensiilor speciale și digitalizarea statului — pe care l-a anunțat ca decizie de continuitate cu direcția fiscală a lui Bolojan, nu ca o ruptură. Exact acest anunț a fost motivul invocat de Grindeanu pentru a respinge orice negociere fără garanții suplimentare: liderul PSD a numit varianta Mureșan un „Bolojan second-hand”, tocmai pentru că nu propune o direcție distinctă.
PSD, prin vocea lui Grindeanu, a condiționat orice sprijin pentru un viitor guvern — fie el al lui Mureșan, fie, ipotetic, un guvern propriu — de includerea „decalogului de la Sinaia”, un set de 10 recomandări adoptate de partid și prezentate explicit ca o schimbare a direcției impuse de Bolojan. Grindeanu a fost direct: programul de guvernare trebuie să „schimbe direcția proastă în care a dus țara Ilie Bolojan”, altfel cei 127 de parlamentari PSD nu votează un guvern Mureșan.
Contrastul este, deci, unul factual, nu retoric: un premier interimar și un succesor desemnat care cer amândoi continuitatea acelorași reforme în fața evaluatorilor externi, și un lider de partid care își construiește revenirea pe promisiunea explicită de a le inversa.
Amândoi, demiși prin moțiune de cenzură — din surse diferite
Similitudinea structurală dintre cele două căderi e mai puternică decât pare la prima vedere: ambii premieri au fost învestiți cu majorități parlamentare solide, iar ambii au fost demiși prin moțiune de cenzură, nu prin uzura firească a unui mandat sau prin eșec electoral. Diferența ține de sursa loviturii. Grindeanu a căzut prin moțiunea depusă chiar de propriul partid, PSD, într-un conflict intern de putere. Bolojan a căzut prin moțiunea depusă de PSD — de această dată ca fost partener de coaliție, ieșit din guvernare — alături de opoziția AUR și de gruparea PACE.
În ambele cazuri, așadar, PSD a fost actorul decisiv al demiterii, fie din interiorul propriei conduceri, în 2017, fie ca partener de coaliție reconvertit în votant al moțiunii, în 2026. UDMR, la rândul său, a semnalat prin vocea lui Kelemen Hunor că nu va susține o investitură fără șanse reale de reușită, ceea ce arată că fragilitatea actuală nu ține doar de relația PSD–Guvern, ci de întreaga arhitectură a coaliției rămase după plecarea social-democraților.
Aceiași evaluatori externi, la interval de aproape un deceniu
Coincidența cea mai concretă a paralelei ține de instituțiile care i-au evaluat pe amândoi în momente de instabilitate politică similară. Bolojan s-a întâlnit joi cu o delegație S&P, chiar înaintea deciziei de rating așteptate pe 2 octombrie, într-un context în care agenția a semnalat explicit că dizolvarea coaliției „va complica eforturile de reducere a deficitului”, menționând însă și un „consens larg între partide” pentru continuarea ajustărilor fiscale și estimând formarea unui nou guvern „în următoarele săptămâni”.
Grindeanu, la rândul său, a condus România într-o perioadă în care aceleași tipuri de evaluări externe — de rating suveran și de conformitate cu angajamentele fiscale față de partenerii europeni — erau, de asemenea, un criteriu central de guvernare. Diferența este că, în 2017, criza s-a rezolvat prin schimbarea premierului în interiorul aceluiași partid; în 2026, miza este schimbarea completă a direcției economice, fie prin confirmarea lui Mureșan, fie prin revenirea celui înlăturat cu aproape un deceniu în urmă.
Niciuna dintre instituțiile citate nu a formulat un verdict tranșant de tipul „direcția Bolojan a fost cea corectă”. Dar mesajele lor converg spre această concluzie, chiar dacă rămân condiționate: FMI a numit pachetul de reforme fiscale 2025-2026 „binevenit” și „un pas important înainte”, iar Comisia Europeană a salutat reducerea deficitului, de la 9,3% din PIB în 2024 la 7,9% în 2025, acceptând înghețarea procedurii de deficit excesiv. Ambele au atras însă atenția că efortul e departe de a fi încheiat — deficitul rămâne printre cele mai mari din UE, datoria publică a continuat să crească, iar creșterea economică a încetinit. Convergența e reală, dar e o apreciere a direcției asumate, nu o validare necondiționată a rezultatelor.
Această convergență contrastează cu palmaresul propriu al lui Grindeanu în materie de reformă fiscală de amploare, absent din biografia sa politică — un traseu construit pe funcții de execuție sectorială (Comunicații, apoi Transporturi) și pe conducerea Camerei Deputaților, nu pe un program de consolidare bugetară testat instituțional. Bolojan, în schimb, și-a construit reputația pe reforme administrative și fiscale aplicate aproape două decenii la Primăria Oradea, înainte de a le replica, cu sprijin extern documentat, la nivel guvernamental.
Ce arată, de fapt, paralela
Comparația Grindeanu–Bolojan nu spune că istoria se repetă identic, ci că sistemul politic românesc produce, cu regularitate, premieri investiți cu majorități solide și demiși ulterior prin moțiune de cenzură — exact în momentele în care instituțiile externe cer stabilitate și continuitate, iar PSD apare, în ambele episoade separate de aproape un deceniu, ca actorul care a inițiat sau susținut decisiv demiterea.
Dacă Grindeanu va reveni efectiv la guvernare, o va face cerând inversarea directă a moștenirii economice a lui Bolojan — evaluată de aceiași parteneri externi care i-au cerut, în urmă cu aproape zece ani, exact ce îi cer astăzi succesorului sau succesorilor săi: stabilitate și continuitate.
