De câte ori a murit PSD în ultimii treizeci de ani? De câte ori i s-au scris epitafurile, au fost anunțate înmormântările, au fost organizate privegherile? Și totuși — de fiecare dată — partidul a revenit. Colectiv nu l-a ucis. Dosarul Dragnea nu l-a ucis. Nici „Epoca Dragonului", cum o numesc cu amuzament amar unii membri mai vechi. De data aceasta însă, ceva e diferit. Nu vine din afară. Vine din interior. Și poartă fețe cunoscute.
Înainte de a vorbi despre oameni, trebuie să înțelegem contextul în care au apărut. PSD intră în 2025 cu o rană care nu se mai poate ascunde sub pansamente electorale: 22,2% la parlamentarele din 1 decembrie 2024 — cel mai slab scor din istoria partidului, echivalent cu rezultatul catastrofal din 1996, când Ion Iliescu pierdea pentru prima oară puterea. Față de 45% în 2016 și 29% în 2020, scăderea e spectaculoasă. Mai dramatic: candidatul PSD nu a reușit, pentru prima oară în istoria sa, să ajungă în finala prezidențială.
Sondajele din 2025 aveau să aducă vești și mai proaste. Un studiu INSCOP din iulie nota că PSD ajunsese la aproximativ 13% intenție de vot — „pentru prima dată în ultimii 13 ani de monitorizare, un minim istoric", cum comenta analistul Remus Ștefureac. AUR, între timp, explodase spre 40%. Există deci o masă enormă de alegători care au plecat. Întrebarea e: unde? Și, mai ales — cine i-a împins?
Răspunsul, cel puțin parțial, se află în câteva nume.
▌Sorin Grindeanu, omul salvat de propria neputință
Există o ironie cruntă în biografia lui Sorin Grindeanu care s-ar potrivi perfect unui roman al absurdului: omul care a fost demis printr-o moțiune de cenzură votată de propriul partid, care a fost exclus din PSD de Liviu Dragnea pentru nesupunere, care a declarat public că funcția de lider de partid „nu mi se potrivește" — acel om a ajuns, în mai 2025, președinte interimar al PSD, iar în noiembrie același an, în urma unui congres fără contracandidat real, liderul deplin al partidului.
Nu e o poveste de revenire triumfătoare. E o poveste despre un partid atât de epuizat de crize, atât de lipsit de alternative credibile, încât a ajuns să se agațe de o soluție de avarie cu două pete mari de rușine pe sacou.
Prima pată: OUG 13. În ianuarie 2017, guvernul pe care îl conducea a adoptat ordonanța de urgență care ar fi salvat de dosar penal zeci de demnitari, inclusiv Liviu Dragnea. Rezultatul: cele mai mari proteste de stradă din România post-decembristă — sute de mii de oameni în Piața Victoriei și în toată țara. Grindeanu a abrogat ordonanța după o săptămână sub presiunea străzii, dar a rămas permanent asociat cu momentul în care un guvern a încercat să modifice Codul Penal prin ordonanță de urgență, noaptea, în secret. Semnătura sa stă literalmente pe documentul respectiv: „PRIM-MINISTRU SORIN MIHAI GRINDEANU".
A doua pată: Nordis. Investigații jurnalistice au dezvăluit că Grindeanu a efectuat mai multe zboruri cu aeronave private închiriate de compania de fraudă imobiliară Nordis, alături de cuplul Vicol-Ciorbă, trimis ulterior în judecată. Reacția lui Grindeanu — „am chitanțe", „mi-am plătit cota-parte" — a devenit rapid material de satiră politică, în condițiile în care chitanțele respective nu au fost niciodată prezentate public.
Un lider cu acest bagaj nu poate fi un vector de reformă. Poate fi, cel mult, un administrator al statu-quo-ului. Și asta e exact ce a încercat să fie — cu un succes mediocru, în cel mai bun caz. Grindeanu nu deține controlul deplin al partidului pe care îl conduce, nu articulează o viziune pentru ce ar trebui să fie PSD în 2026, și, poate mai grav, nu reușește nici măcar să funcționeze ca un arbitru eficient al conflictelor interne. Analistul Cristian Pîrvulescu a notat-o direct: „Sunt grupuri dispuse să renunțe la președintele partidului."
El nu conduce. El negociează permanent să nu fie debarcat.
▌Cuplul Olguța-Claudiu, puterea din umbra a superficialității
Dacă Grindeanu e fața oficială a PSD actual, cuplul Lia Olguța Vasilescu–Claudiu Manda e motorul real — sau, în funcție de perspectivă, frâna care a rupt mașina.
Claudiu Manda, senator, a câștigat funcția de secretar general al partidului la congresul din noiembrie 2025 — o poziție-cheie, care îi oferă control asupra structurii interne a organizației.
Olguța Vasilescu e primarul Craiovei, cel mai popular și mai vizibil lider regional PSD, cu o amprentă de comunicare puternică și un instinct politic care funcționează excelent la televizor și dezastruos pe tabla de șah a strategiei pe termen lung.
Împreună, cei doi au construit în ultimul an ceea ce analiștii numesc „un pol de putere alternativ" — o bază de influență capabilă să blocheze deciziile liderului formal, dar incapabilă (sau neinteresată) să propună o alternativă coerentă.
Stilul Olguței Vasilescu în criza din primăvara lui 2026 a fost revelator. Ea a fost, potrivit surselor G4Media, unul dintre principalii promotori ai deciziei de a retrage sprijinul politic pentru guvernul Bolojan, alături de Manda. A adoptat un limbaj mult mai agresiv decât restul conducerii. Iar când stenogramele ședinței PSD au apărut în presă, cuvintele ei au circulat cu viteza focului: „Când alții sunt mămăligi, noi trebuie să arătăm că avem sânge în instalație."
E o replică bună pentru o emisiune politică de noapte. E o catastrofă ca strategie de partid.
Cei trei lideri ai partidului — Grindeanu, Vasilescu și Manda — sunt produse ale erei Dragnea, formați politic în 2016, când PSD a câștigat 46% din voturi aproape că singur. Trăiesc din memoria acelui triumf și încearcă să aplice aceleași reflexe — agresivitate, mobilizare anti-liberală, retorică populistă — într-un peisaj politic complet transformat, în care AUR a captat tocmai electoratul care le-ar fi revenit în mod natural.
Olguța Vasilescu e descrisă de analistul Adrian Zăbavă ca „un lider instinctual care susține strategii de acțiune rapide, brutale și extreme" — și care e „convinsă că votanții pot fi seduși cu promisiuni extravagante, fără acoperire în realitate, dar spuse convingător, tare și repetat." Acesta nu e un portret malitioas. E o evaluare cu care oricine a urmărit câteva apariții ale ei tv ar fi greu să nu fie de acord.
Problema nu e că Vasilescu e rea de gură. Problema e că sub această linie de comunicare nu există nicio substanță programatică. PSD, în 2026, nu are un proiect. Nu are o viziune despre statul social, despre fiscalitate, despre relația cu UE, despre locul României în Europa de după criza rusă. Are atacuri la adresa lui Bolojan și povești despre mămăligi și sânge în instalație.
▌ Analfabetismul strategic și prețul lui
Cea mai spectaculoasă dovadă a incompetenței strategice a actualei conduceri PSD e chiar criza pe care au declanșat-o în primăvara lui 2026: retragerea sprijinului politic pentru guvernul Bolojan, demisia miniștrilor, amenințarea cu moțiunea de cenzură.
Care a fost calculul? Simplu: Bolojan e nepopular cu măsurile de austeritate, PSD poate arăta că e de partea oamenilor, îl forțează pe Nicușor Dan să negocieze un premier mai docil, câștigă capital electoral.
Ce s-a întâmplat de fapt? PNL și USR au votat cvasi-unanim că nu vor mai guverna alături de PSD dacă social-democrații forțează plecarea lui Bolojan. Platformele europene ale socialiștilor — PES — au semnalat că nu văd cu ochi buni nici o criză inutilă, nici o eventuală alianță cu AUR. Agențiile de rating au reacționat cu îngrijorare. Primarii PSD, cu bugetele locale în mână, s-au trezit în fața perspectivei unui an fără finanțare predictibilă.
▌articol conex ⤵︎
Și, deasupra tuturor, Nicușor Dan a continuat să existe — calm, fără să cedeze presiunii, cu o popularitate care nu a scăzut vizibil. PSD a declanșat o criză care le-a costat pozițiile de ministru, le-a uzat liderii în fața cameras, a alimentat narativa că sunt „crizatorul de serviciu" — și nu a obținut nimic concret.
Analistul G4Media scria că declanșarea crizei va duce la „o hemoragie suplimentară de susținători, cel mai probabil către AUR." Adică exact ceea ce nu și-ar putea permite un partid care a ajuns deja la minime istorice.
Strategia a eșuat pentru că a fost concepută prin prisma anului 2017, nu a lui 2026. Atunci, PSD putea forța orice pentru că avea 45% și nu se temea de nimeni. Acum, cu 13-20% în sondaje și cu AUR respirând în ceafă, fiecare mișcare agresivă alungă votanți moderați fără să câștige votanți radicali — aceștia din urmă preferând direct sursa, nu imitația.
▌Golul programatic și criza de identitat
Dincolo de gafe și de calcule greșite, problema structurală a PSD sub această conducere e mai profundă: partidul nu mai știe ce este.
A fost decenii un partid al statului, al funcționarilor, al redistribuirii. A construit o rețea de baroni locali, o clientelă electorală fidelă, o ideologie implicită bazată pe rolul central al statului în economie și pe conservatorism social. Funcționa. Nu era elegant, dar funcționa.
Acum, această identitate e erodată dintr-o direcție neașteptată. AUR a preluat vocabularul antiestablishment, discursul anti-austeritate, retorica suveranistă — și le-a dus mai departe, fără teama de a fi coerent cu o tradiție de guvernare. PSD nu poate fi mai populist decât AUR fără să își alieneze băncile internaționale, partenerii europeni și propria birocrație. Nu poate fi mai reformist decât Bolojan fără să își trădeze baronii locali. Nu poate fi nici la putere, nici în opoziție în același timp, oricât de mult și-ar dori.
Grindeanu, Vasilescu și Manda nu au răspuns la această dilemă. Au evitat-o, sperând că agresivitatea tactică va ține loc de viziune strategică. Nu a ținut.
Titus Corlățean — senatorul care a încercat să candideze la șefia partidului înainte de a se retrage din cursă — a articulat problema cu o franchețe rară în politica românească: „Proiectul nostru de înnoire profundă a PSD nu este din păcate fezabil. Am intrat în această competiție cu convingerea că putem schimba lucrurile, că putem construi o echipă serioasă, profesionistă, capabilă să redea speranța acestui partid." Faptul că a renunțat spune mai mult decât orice analiză.
▌Epilog (provizoriu): Un partid care se consumă pe sine
PSD a supraviețuit lui Dragnea — și asta părea imposibil. A supraviețuit lui Viorica Dăncilă. A supraviețuit anilor de opoziție post-2019. Poate supraviețui și acestei conduceri.
Dar fiecare supraviețuire a costat. Și suma costurilor devine, cu timpul, fatală. Un partid care a coborât de la 45% la 22% la parlamentare și spre 13% în sondaje nu mai are rezerve infinite de reziliență. Iar un partid condus de oameni care nu știu ce vor să fie, dar știu cu certitudine că vor să rămână unde sunt — e un partid care se consumă din interior.
Sorin Grindeanu, Lia Olguța Vasilescu și Claudiu Manda nu sunt monștri politici. Sunt, în cel mai rău sens al expresiei, oameni obișnuiți puși în locuri pentru care nu au nici pregătirea, nici viziunea, nici, poate, temperamentul. Iar un partid de 34 de ani care a construit România post-comunistă — cu bune și cu rele — merită o conducere mai bună decât propria neputință mascată în agresivitate.
Rămâne de văzut dacă mai există cineva în interiorul PSD capabil să spună asta cu voce tare. Și dacă, dacă există, mai e timp.
▌ARTICOL CONEX ⤵︎
