„Grindeanu nu vrea decât un cec în alb. Ne-am mai fript.” Replica lui Ilie Bolojan, dată vineri seara, 26 iunie, după eșecul consultărilor de la Cotroceni, a fost gândită ca o acuzație. Dar propoziția merită întoarsă pe toate fețele, pentru că expune exact miza reală a crizei de guvernare din România anului 2026: nu dacă Sorin Grindeanu va deveni prim-ministru, ci dacă a făcut, în cei nouă ani de când a intrat în atenția publică, vreun lucru care să justifice o asemenea încredere necondiționată. Răspunsul scurt este nu. Dar întrebarea merită un răspuns argumentat, pentru că liderul PSD nu a cerut niciodată doar o funcție — a cerut, de fiecare dată, absolvirea de răspunderea pentru propriile alegeri.
Sorin Grindeanu a devenit relevant în politica românească nu prin forța unui proiect propriu, ci prin fragilitatea rolului pe care i l-a atribuit Liviu Dragnea: cel de prim-ministru care execută, nu care guvernează.
Episodul OUG 13, din ianuarie 2017 — ordonanța de urgență care dezincrimina abuzul în serviciu sub un anumit prag valoric, adoptată noaptea și retrasă după cele mai mari proteste de stradă din România postdecembristă — a fost testul în care Grindeanu a arătat cine e, de fapt, autoritatea reală din spatele guvernului pe care îl conducea nominal.
A rezistat câteva luni în funcție, măcinat de conflictul cu propriul partid, până când, în iunie 2017, a fost demis printr-o moțiune de cenzură inițiată chiar de PSD, partidul care îl adusese la putere.
A fost prima demonstrație a unui tipar care avea să se repete: Grindeanu acceptă poziții de răspundere, dar refuză sistematic să poarte, până la capăt, consecințele deciziilor asociate lor.
Reforma administrativă: sabotaj din interiorul guvernului la care participa
Tiparul s-a repetat aproape identic în cei aproape 12 luni ai guvernării Bolojan. PSD a intrat în coaliție, a avut miniștri în guvern, a votat programul de guvernare — și, în paralel, a atacat public, sistematic, exact măsurile pe care propriii miniștri erau chemați să le pună în aplicare. Pe 16 februarie 2026, patru miniștri PSD au refuzat să contrasemneze documentele privind reforma administrației publice în forma propusă de Ilie Bolojan.
În aceeași perioadă, Grindeanu vorbea despre „diabolizarea primarilor” și avertiza că înghețarea investițiilor ar echivala cu „un sabotaj economic și social” — o acuzație de sabotaj rostită de cineva care făcea parte din structura de decizie pe care o acuza.
În mai, după căderea guvernului, liderul PSD avea să recunoască indirect strategia: a declarat că, în cele 11 luni de guvernare, reformele au rămas „la nivel declarativ” și a numit reducerile de personal „concediere colectivă”, nu reformă — un verdict dat despre un guvern al cărui partener de coaliție a fost până în ultima zi.
Analistul Sergiu Mișcoiu a descris acest comportament drept o strategie de „tocare măruntă” a executivului, menită să pregătească preluarea puterii fără ca PSD să-și asume vreodată, formal, ruptura de coaliție.
Pensiile magistraților: reforma pe care a controlat-o din umbră, apoi a revendicat-o public
Al doilea episod arată aceeași duplicitate, de data aceasta instituțională. Când Guvernul Bolojan și-a asumat răspunderea în Parlament pentru reforma pensiilor speciale ale magistraților, legea a ajuns la Curtea Constituțională.
În octombrie 2025, patru din cei cinci judecători CCR care au votat împotriva reformei fuseseră propuși de PSD — iar Grindeanu anunțase, „pe surse”, cu câteva zile înainte, că legea va cădea și pe fond, nu doar pe procedură, ceea ce a stârnit întrebarea directă a deputatei PNL Raluca Turcan despre adâncimea influenței PSD în sistemul de justiție.
Patru luni mai târziu, în februarie 2026, când legea a trecut totuși — de data aceasta cu 6 voturi la 3, inclusiv al unui judecător desemnat tot de PSD — reacția lui Grindeanu a fost lipsită de orice asumare: „Foarte bine că s-a clarificat în sfârșit acest subiect. Nu comentez deciziile CCR.”
Un lider de partid ai cărui judecători delegați au blocat reforma o dată, apoi au lăsat-o să treacă, se declară simplu spectator al unui proces pe care propriii oameni l-au controlat din interior. E manualul jocului dublu: influență reală, responsabilitate zero.
Moțiunea cu AUR: guvernul răsturnat, apoi fuga de răspundere
Al treilea episod e cel mai grav, pentru că nu mai e vorba de sabotaj procedural, ci de o alegere politică explicită.
Pe 5 mai 2026, moțiunea de cenzură „Stop Planului Bolojan”, depusă de PSD, AUR și grupul PACE, a trecut cu 281 de voturi — cel mai mare scor din istoria moțiunilor de cenzură din România, egalând recordul din 2021. PSD a ales, deliberat, să se alieze cu partidul lui George Simion pentru a dărâma un guvern din care făcea parte.
Ce a urmat a confirmat exact tiparul: în aceeași zi, Grindeanu a anunțat că PSD „preferă să guverneze tot cu PNL”, dar fără Ilie Bolojan personal, cerându-i acestuia „să nu mai stea nicio zi în plus în funcție.”
Cu alte cuvinte, PSD a votat cu extrema dreaptă suveranistă pentru a dărâma coaliția, apoi a cerut, în aceeași suflare, ca foștii parteneri să revină la masă — fără AUR, fără consecințe, fără nicio explicație despre motivul pentru care alianța de conjunctură cu Simion a fost, la acel moment, preferabilă continuării guvernării. E fuga de răspundere dusă la rangul de strategie: Grindeanu a provocat criza, apoi a cerut să fie tratat ca soluția ei.
Un arbitru care a ales o tabără
Aici intervine elementul care schimbă miza discuției: președintele Nicușor Dan nu a rămas neutru în fața acestui bilanț.
La consultările de la Cotroceni din 26 iunie, președintele a susținut explicit varianta unui guvern minoritar condus de Grindeanu, iar când PNL și USR și-au retras acordul inițial, Dan i-a acuzat public de iresponsabilitate — „Ești responsabil de blocajul negocierilor!”, i-ar fi spus lui Bolojan, potrivit stenogramelor publicate de România TV — mergând până la a amenința că va face publice detalii despre un presupus angajament politic al liberalilor.
Un președinte care se prezintă drept garant al direcției pro-europene a țării a ajuns, în această criză, să preseze mai dur partenerii care cer garanții scrise decât liderul care a sabotat reforma administrativă, a jucat dublu pe pensiile magistraților și a dărâmat un guvern cu voturile AUR.
Faptul că șeful statului împinge spre exact varianta pe care propriul bilanț al lui Grindeanu o infirmă spune ceva relevant despre calitatea arbitrajului prezidențial în această criză — și despre cât de puțin contează, în calculul politic de la Cotroceni, istoricul recent al celui propus.
Cecul în alb ar fi fost meritat doar în absența acestui bilanț
Logica din spatele întrebării „în ce condiții ar fi primit Grindeanu un cec în alb” nu e retorică goală.
Dacă liderul PSD ar fi susținut coerent reforma administrativă la care participa, dacă nu și-ar fi folosit oamenii din CCR pentru a bloca și apoi a revendica reforma pensiilor magistraților, dacă nu ar fi ales alianța de moment cu AUR pentru a răsturna un guvern din care făcea parte — atunci pretenția de a primi susținere necondiționată ar fi avut o bază.
Ar fi fost un politician care își asumă consecințele propriilor decizii, nu unul care le exploatează. Dar bilanțul e cel real, nu cel ipotetic, iar el arată exact opusul: un actor politic care a cerut mereu puterea fără riscul răspunderii.
De aceea replica lui Bolojan, oricât de interesată politic, descrie corect situația — „nici în politică nu se dau cecuri fără acoperire.”
Iată de ce Sorin Grindeanu nu are, astăzi, acoperirea morală și politică pentru un cec în alb. Iar faptul că președintele Nicușor Dan pare dispus să i-l semneze oricum ar trebui să îngrijoreze mai mult decât blocajul de la Cotroceni în sine.
