Nicolae Ciucă și-a lansat duminică cartea sa autobiografică intitulată „În slujba țării”, disponibilă pe site-ul oficial nicolaeciuca.ro. În acest volum, președintele PNL abordează nu doar subiectul carierei sale militare, ci vorbește și despre cum a făcut tranziția de la uniforma militară la viața de om politic.
Nicolae Ciucă, despre tranziția de la uniforma militară la viața de om politic
Nicolae Ciucă a fost generalul Armatei Române, iar printre rândurile pe care le-a scris în noua sa carte el detaliază drumul său de la cariera militară de peste 30 de ani, la poziția de prim-ministru al României.
În cartea sa, Ciucă povestește despre faptul că decizia de a intra în politică a devenit realitate în baza unui apel din partea președintelui Klaus Iohannis în anul 2019. Pe atunci, Iohannis i-a solicitat lui Ciucă să părăsească armata și să preia funcția de ministru al Apărării. Ciucă spune despre această rugăminte că a fost „o rugăminte care, venind de la președinte, avea nu doar caracterul unei cerințe, dar și al unui ordin”.
Nicolae Ciucă a vorbit și despre legătura sa cu Klaus Iohannis. El a recunoscut că influența președintelui a fost într-adevăr esențială în decizia de a păși în lumea politică.
„Cred că la formarea mea ca liberal a contribuit și contactul pe care l-am avut cu parteneri din statele democratice, vizitele în străinătate ca demnitar și stagiul de un an în SUA” a explicat Ciucă, în continuare.
De acolo nu a mai durat mult până la aderarea sa la PNL.
„Ludovic Orban, președintele PNL, mi-a sugerat să devin membru PNL și să candidez în județul natal, Dolj. Am acceptat, și astfel am început cariera mea politică”, spune Ciucă.
Cu toate acestea, intrarea lui Nicolae Ciucă în politică a fost un întreg proces în care acesta s-a confruntat cu perioade dificile, dar și multiple adaptări la ceea ce se întâmpla în viața sa la acel moment.
Ciucă a mai povestit că momentul în care a fost desemnat prim-ministru al României, aceea „a fost cea mai grea decizie a vieții mele”.
Ciucă, reforme și politici pentru o economie competitivă și durabilă
În noua sa carte, președintele PNL a vorbit despre nevoia României de „modernizare și eficientizarea marilor sisteme publice, de transparență și integritate în cadrul autorităților statale, la toate nivelurile”.
„Domnia legii, garantată de o justiție corectă, axată pe respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor, este fundamentul oricărei societăți echitabile și prospere, în care încrederea în instituțiile statului și stabilitatea sunt piloni esențiali ai dezvoltării.
În acest context, stabilitatea politică și predictibilitatea economică reprezintă condiții indispensabile”, a explicat el în subcapitolul intitulat „Reforme și politici pentru o economie competitivă și durabilă”.
Printre temele abordate în cartea sa se regăsesc consolidarea finanțelor publice și regândirea rolului statului în economie, dar și securitatea și independența energetică în cheia „tranziției verzi” și armonizarea economică și socială prin integrare în instituții internaționale și colaborări regionale pentru consolidarea unei poziții competitive pe plan global.
„În viziunea mea, actorul principal al sistemului economic este întreprinzătorul, adică individul dispus să-și asume riscuri rezonabile, capabil să descopere și să satisfacă nevoile celorlalți, să imagineze noi metode de producție, să descopere noi modalități de a satisface trebuințele semenilor, să creeze noi locuri de muncă, adică, să inoveze. Într-o societate civilizată și prosperă, inițiativa aparține creatorilor de întreprinderi private, statului revenindu-i misiunea de a crea și proteja cadrul juridic în care aceștia se manifestă. Vor trebui susținute acele inițiative antreprenoriale care produc inovație.”, a afirmat Ciucă.
Nicolae Ciucă, amintiri din copilărie
În prima parte a cărții, Nicolae Ciucă a povestit despre faptul că „pentru fiecare dintre noi există un loc și un timp din care începe orice numărătoare”, iar pentru el povestea a început la Plenița, în „podgoria străbunicii Anastasia”.
Președintele PNL a conturat astfel imaginea copilăriei sale, explicând în detaliu cum au fost primii ani din viața sa, pe care i-a petrecut alături de părinți și bunici.
Printre obiceiurile pe care le avea de mic copil se număra și mersul la biserică, acesta explicând că în familia sa ritualurile religioase erau de nelipsit.
„Mergeam duminicile la biserică. Fiind mic, stăteam cu ea pe latura stângă, rezervată femeilor. De Zi-ntâi preotul nostru, părintele Ciocan, venea la noi, citea din cărțile lui și la sfârșit ne stropea cu agheasmă, cu șomoiogul lui împletit în fire de busuioc. Bunica ne șoptea ca de câte ori preotul spune numele Mântuitorului sau al Maicii Lui, să ne facem semnul crucii.
Datinile erau legate, mai ales, de Sâmbăta morților, de fapt Sâmbetele morților, pentru că se țineau de două ori pe an, de aia li se și spunea Moși, adică Moșii de vară și Moșii de iarnă. Pentru sâmbăta morților bunica pregătea doisprezece colaci pe care îi împărțea de pomană. Dar mai pregătea și un al treisprezecelea colac despre care spunea că e al lui Dumnezeu. Colacul ăsta, al treisprezecelea, nu se împărțea la vecini, se dădea unuia dintre bărbații casei, de obicei bunicului sau tatălui meu, iar când ei nu erau acasă mi-l dădea mie.
Mai era și o altă o zi în care ne întâlneam cu morții noștri, și anume a doua zi de Paști. Noi repetam obiceiul ăsta și în lunea următoare. I se spunea Paștele Blajinilor sau Paștele Morților. În zilele astea de luni se împărțeau colaci, colivă și ouă roșii. Numai că spre deosebire de Moși, de data asta pomana se făcea nu dând-o peste uluci sau la ușă, ci peste morminte.
Când am crescut, n-am mai putut urma sfatul bunicii de a merge în fiecare duminică la biserică. Ne-am mutat la Craiova când eram în școala primară, apoi în timpul adolescenței și a primei tinereți, elev la Liceul Militar și la Școala Militară, cu rarele excepții ale permisiilor, diminețile de duminică le petreceam în cazarmă. Dar ceva din sufletul meu a rămas legat de biserica noastră din Plenița, de vocea bunicii citind Evanghelia și de puntea pe care credința o arunca între lumea celor vii și a celor morți. Noi spunem că poporul român s-a născut creștin. S-ar putea să fie doar o legendă, dar, evocând smerenia familiei mele și credința celor din satul meu natal, cel puțin în ce-i privea pe ei legenda putea să fie adevărată.”, se arată în cartea lui Nicolae Ciucă.
Nicolae Ciucă a povestit în noua sa carte și despre primele momente în care a luat contact cu o unitate militară și despre momentele în care se juca cu ceilalți copii „de-a războiul”.
„(…) De fapt, părinții mei locuiau la bloc. Lângă comuna Plenița, locul unde m-am născut, se afla o unitate militară, destul de vestită pe atunci. Acolo lucra tatăl meu și de aceea uniforma îmi e familiară încă din copilărie. Mama mea, Lucia, deși casnică, a fost liantul care a asigurat liniștea și trăinicia temeliei familiei noastre: i-a purtat de grijă tatălui meu, le-a purtat de grijă bunicilor, iar pe mine și pe sora mea ne-a îngrijit, ne-a educat, ne-a alintat, dar ne-a și certat, ce-i drept, cu blândețe.
De fapt micul cartier de blocuri în care locuiam nu era în Plenița, ci undeva, între cele două sate ale comunei, cel cu același nume și Castrele Traiane.
(…) Blocurile erau făcute anume pentru activul unității militare. Cu două etaje, apartamente cu puține camere și încăperi destul de mici. Locuința noastră avea două camere, de fapt erau două dormitoare, unul pentru părinții noștri, și celălalt pentru mine și sora mea, cu patru ani mai mică. Dormitorul părinților, cu canapea extensibilă, trecea și drept sufragerie în anumite ocazii. Nu era ușor să locuiești acolo, la distanță de kilometri și de un sat, și de celălalt. Pe noi, copiii, un autobuz al cazărmii ne ducea și ne aducea de la școală.
Blocurile nu erau în cazarmă, dar asta nu ne împiedica să urmărim militarii pe câmpul de instrucție sau să ne facem de lucru în spațiile anume amenajate pentru instrucția militară. Parcă văd și acum aparatele de la baza sportivă: paralele, bară fixă, porticul de escaladă, frânghiile pentru cățărat, machetele de camion și de tanc. Toamna târziu, când curțile, pădurile și bălțile dimprejurul caselor bunicilor mei încetau să mă ispitească, ăsta devenea locul preferat. Ne jucam de dimineață până seară, mai ales în timpul când soldații erau plecați la poligon sau pe câmpul de instrucție.
Alteori îi urmam pe militari la treburile lor. Îi imitam cu toată seriozitatea de care copiii sunt capabili, ca și cum făceam și noi exerciții împreună cu ei. Ne împărțeam grade între noi, cei cu grade mai mari dădeau ordine, mărșăluiam în pas de defilare, făceam stânga împrejur, câte unul cădea și atunci redeveneam copii de-adevăratelea și ne prăpădeam de râs.
Nu știam ce e războiul și de aceea ne închipuiam războiul ca pe-o joacă. Comparând cu vremurile pe care le-au trăit străbunicii și bunicii mei, într-adevăr, perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial a fost diferită. În țara noastră, de trei generații nu a mai fost război. Chiar dacă planeta a fost presărată cu conflicte sângeroase, la noi războiul părea departe. Acum, când războiul s-a apropiat de granițe, începem din nou să presimțim grozăviile lui. Nu știu dacă și acum copiii se joacă fără stinghereală, așa cum o făceam noi, de-a războiul. Oricum, am întâlnit tineri care sunt îngrijorați de conflictul de la granița noastră, din Ucraina.”
Ciucă a mărturisit că a purtat uniforma militară „de la intrarea în Liceul militar și până la trecerea în rezervă, timp de 38 de ani”.
„Uniforma a urmat destinul familiei mele”, a mai adăugat acesta în cartea sa.
